Blogul meu

Bine am venit pe blogul meu, ceea ce vă urez şi vouă.

Acest blog s-a născut din dorinţa de mai bine a unora (în speţă alter-egoul meu renascentist) şi plictiseala altora (în aceeasi speţă persoana mea sătulă de a sta degeaba la muncă pe câţiva lei, din simplul motiv că am ticsit căsuţele de mail ale numeroaselor firme cu CV ul meu înfloritor, dar inutil, pentru că facultatea pe care am absolvit-o nu scrie pe diplomă: “200 de ani de experienţă în domeniu”).

Şi totuşi, este recesiune. Pe latura mea creativă am contribuit la un album intitulat “Război de secesiune” chiar înainte ca americanii (ăia criminali, bolnavi, îndoctrinaţi, neocomunişti, şamd.) să dea ştartul recesiunii mondiale. Probabil că au făcut-o din plictiseală. Sau poate le dădea cu rest la petrol… Ca să observaţi legătura, recesiunea asta a dus la un război de secesiune la nivel de ins.

Ne îndepărtăm treptat de România, de stat, de ţară, de tot ce a reprezentat steagul ăla cu roşu, galben şi albastru. Oricum nu mă interesează, pentru că ţigănia asta şi aroma de ţigănie care pluteşte pe străzile patriei au făcut din mine un rasist şi un anti-naţionalist convins. Şi ce importanţă are mein kampf intr-o ţară plină de m’en fichişti? Nu are, pentru că oricât ar încerca unul sau altul să civilizeze ţigănia (astăzi covârşitor – majoritară pe tărâmul mioritic), se izbeşte de ignoranţă, nesimţire, violenţă, tupeu extrem şi toate celelalte reacţii tipice societăţii române post decembriste.

Par example: astăzi, mergeam spre birou. Într-o oarecare staţie de autobuz din mult-iubita capitală, un grup de bătrâni se etalau în toată splendoarea lor pe banda 1 de circulaţie destinată autovehiculelor. Deşi cu toţii m-au văzut venind, deoarece direcţia mea de mers era similară autobuzului pe care îl aşteptau, niciunul dintre bătrâni nu s-a clintit din loc. Am oprit în dreptul lor şi i-am întrebat politicos (un caz excepţional pentru mine, pentru că la vederea nesimţirii nu prea îmi arde să fiu politicos): “Domnilor, de ce nu staţi pe trotuar?”. Iată răspunsul primit: “Păi e staţie, dom’ne”. Tipic românesc. Noroc că nu stăteau pe banda a 3ª… că doar e staţie, dom’ne. Pac-pac.

Apropo de pac-pac: societatea becaliană se conturează şi ea. Începe să aibă baze solide. Justiţia cea oarbă şi de ce nu – decedată, a făcut dintr-un ţăran prost de la care nu se poate emite nici o pretenţie de om civilizat, un erou naţional. Ţăranii - frustraţi de lipsa unei justiţii reale şi fascinaţi de legea pumnului şi de frumuseţea ideii de a-ţi face dreptate singur atunci când organele poliţiei îţi spun că nu au ce face - şi-au găsit idolul.